Istoric al Bucureştiului - Cartierul Uranus, Dealul Spirii

   Bucureştiul, a cărui întemeiere este legată fie de legenda ciobanului Bucur, care a înfiinţat o aşezare pe malul râului Dâmboviţa, fie de voievodul Negru Vodă, care a pus temeliile unei reşedinţe şi a unui centru de schimb – este aşezat pe un loc cu o mare încărcătură istorică (descoperirile arheologice atestă o vechime a aşezărilor omeneşti de peste 150.000 ani: Fundeni, Dudeşti, Pipera, Dealul Spirii şi mănăstirea Mihai-Vodă – ultimele aflate în imediata vecinătate a Palatului Parlamentului).

   Povestea clădirii Palatului Parlamentului şi a zonei în care a fost amplasată este puternic întreţesută cu anii de început ai oraşului Bucureşti, dar şi cu perioada de strălucire a oraşului, când acesta era supranumit ”Micul Paris”.

   Bucureştiul, ca şi alte capitale europene, s-a născut pe malurile unui râu, Dâmboviţa, râu care a produs grave inundaţii timp de sute de ani. În 1862 ”apele s-au umflat ajungând până la catul de sus al caselor, iar oamenii ieşeau pe ferestre”. Locul de naştere a Cetăţii de scaun a Ţării Româneşti, cum era denumit oraşul în trecut, îl constituie Palatul şi Curtea Veche¹, situate în apropierea Hanului Manuc², nu departe de locul unde se află astăzi Palatul Parlamentului.

   Imaginea oraşului Bucureşti, până la transformarea acestuia în ”Micul Paris”, aşa cum apare în imagini panoramice vechi, poate fi rezumată astfel: ”o întindere verde, din care răsăreau ca nişte verticale doar turlele bisericilor” sau oraş cu ”uliţe strâmte şi întortocheate, cu acele vestite artere căptuşite cu bârne de lemn – aşa-zisele poduri”³.

   Între anii 1840–1894, la ”Ecole des Beaux Arts„ din Paris au absolvit 29 de arhitecţi români; ei au constituit prima generaţie de arhitecţi care a demarat procesul de transformare în capitală europeană a oraşului Bucureşti, împreună cu un grup de arhitecţi francezi.

   Conturarea propriei identităţi de oraş occidental se leagă de anii 1859 – Unirea Principatelor şi  1877 - câştigarea Independenţei de către România.

   Sintagma de ”Micul Paris” a apărut în ultimele zile ale secolului al XIX-lea şi s-a impus în jurul anilor 1900. Clădiri elegante în stilul renaşterii franceze şi italiene, biserici ortodoxe în stil baroc, vile în stil Second Empire se mai păstrează astăzi, parţial, în inelul central al oraşului: case, magazine, palate, edificii publice etc. Bucureştiul a preluat la scară redusă modelul unor palate publice impozante din lumea francofonă. Mai mult decât clădirile cu arhitectură deosebită, Bucureştiul a devenit „Micul Paris" datorită atmosferei, limba franceză fiind vorbită frecvent pe stradă şi pe anumite paliere sociale.

   Andre Bellesort, aflat la Bucureşti la începutul secolului trecut, spunea despre Palatul de Justiţie că era atât de încăpător încât putea cuprinde „pledanţii şi avocaţii celor cinci părţi ale lumii”, despre Banca Naţională credea că este „cel mai frumos templu ridicat norocului orb” iar despre Palatul Poştelor relata că, de câte ori trecea pe acolo, înaltul demnitar Sturdza îşi făcea semnul crucii, ştiind cât de mult a costat acesta.

   Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat cu gaz lampant (1856), fiind urmat de Viena unde primele lămpi au fost instalate abia in 1859.

   Despre ”Micul Paris”, cu artera sa principală Calea Victoriei, iluminată ”a giorno” și străbătută de cele mai moderne taxiuri din acea vreme, jurnaliştii de la New York Times au scris că este singura stradă din Bucureşti care avea puterea să atragă turişti de parcă ar fi existat un magnet sub asfalt.

   Anii care au urmat celui de-al doilea războiul mondial, cu privaţiuni de tot felul, au adus instaurarea regimului comunist român, şi constituie o altă perioadă de numeroase transformări arhitecturale în Bucureşti, printre care şi înălţarea clădirii Palatului Parlamentului, însă niciuna dintre acestea nu i-au mai adus înapoi alintul de ”Micul Paris”.

   Palatul Parlamentului se înalţă pe locul unde altă dată se afla vechiul cartier Uranus. Era un cartier cu străzi mici, în pantă, pavate cu piatră cubică şi case vechi, cu case româneşti vechi şi cochete, cu aer boem, multe din ele creaţii ale arhitecţilor vremii. Locuitorii proveneau din clasa de mijloc a societăţii: negustori, meşteşugari şi proprietari de mici afaceri.

   Foştii locuitori au încă vii în memorie traseele unor străzi, aspectul şi culoarea unor case sau clădiri, tramvaiele care urcau greu dealul Uranusului, meciurile de la stadionul A.N.E.F., cu zeci de mii de oameni ce umpleau străzile cu forfota lor şi murmurul comentariilor, imagini păstrate şi în filmul ”Angela merge mai departe” (1980), cu puţin timp înainte ca acesta să fie demolat.

   La scurt timp după cutremurul din 1977, când numeroase clădiri vechi din Bucureşti s-au prăbuşit, Ceauşescu a convocat la Comitetul Central al Partidului Comunist Român specialişti şi arhitecţi cărora le-a prezentat planul de a construi un nou centru politico-administrativ în Bucureşti - un nou centru civic socialist. Specialiştii i-au confirmat că zona Uranusului ar fi cea mai sigură pentru construcţia unor clădiri noi, faţă de partea joasă a oraşului, unde 28 de clădiri vechi se prăbuşiseră, făcând peste 1400 de victime omeneşti.